Cine este… Regele din spatele cortinei?

A fost odată ca niciodată un regat cum nu mai exista nicăieri pe lume. Oamenii îi spuneau Regatul în care nimeni nu zâmbea.

Sus, pe vârful unui munte, se înălța un castel în culorile curcubeului. În fiecare dimineață, când primele raze ale soarelui îi atingeau turnurile, părea că întregul cer coboară peste el.

În acel regat, oamenii vorbeau frumos unii cu alții. Nu ridicau glasul, nu se certau aproape niciodată și nu uitau să spună „te rog”, „mulțumesc” sau „îmi pare rău”. Copiii se ajutau, împărțeau jucăriile și alergau prin piețe până seara.

Și totuși, regatul ascundea un mare mister.

Niciun copil nu zâmbea. Nu pentru că ar fi fost trist sau pentru că ar fi fost supărat, ci pur și simplu, au uitat cum se zâmbește.

Bătrânii spuneau că așa se întâmplase de când pe tron urcase acest Rege. Nimeni nu știa dacă era adevărat sau doar o poveste spusă în șoaptă la ureche.

Un singur lucru era sigur.

În fiecare duminică, Regele le vorbea oamenilor.

Avea cea mai caldă voce din lume, iar cuvintele lui aduceau liniște, speranță și curaj.

Însă nimeni nu îl vedea vreodată.

Între Rege și oamenii din regat atârna întotdeauna o cortină uriașă din catifea roșie.

Toți îi ascultau vocea, dar nimeni nu îi vedea chipul.

Copiii își imaginau tot felul de lucruri.

— Poate este un dragon foarte politicos.

— Sau un vrăjitor.

— Sau poate un rege invizibil!

Dacă ar fi știut să râdă, probabil ar fi râs de propriile lor idei.

Numai bătrânul bibliotecar zâmbea și spunea mereu:

— Uneori oamenii ascund tocmai lucrul de care le este cel mai teamă. Uneori, oamenii poartă câte o mască.

Într-o după-amiază, după ce piața se golise și porumbeii își găsiseră loc pe acoperișurile caselor, o fetiță pe nume Tessa a rămas în fața scenei.

Era foarte curioasă.

S-a apropiat încet de cortină și l-a întrebat aproape în șoaptă:

— Măria Ta… de ce nu ieși niciodată în fața oamenilor?

Dincolo de catifeaua grea s-a făcut liniște.

Atât de multă liniște, încât Tessa își auzea propria inimă.

Apoi cortina se mișcă ușor și din spate ieși încet un bărbat cu ochii blânzi.

Ținea coroana în mâini, nu pe cap.

— Pentru că mi-e frică, i-a răspuns.

Tessa a clipit uimită.

— Unui rege?

— Da.

— Dar regilor nu le este frică…

Regele a zâmbit.

— Asta cred cei mai mulți oameni. Dar și regii au emoții. Mă tem că oamenii vor vedea cum îmi tremură mâinile sau cum glasul meu se aude ciudat atunci când vorbesc.

Fetița l-a privit câteva clipe.

Apoi l-a întrebat:

— Și dacă îți este atât de frică… cum reușești totuși să vorbești?

Regele s-a uitat spre cortină.

— Pentru că am descoperit un secret. Frica nu dispare, dar devine mai mică atunci când alegi să nu fugi de ea. Uneori este suficient un singur pas sau o singură mască. Eu am făcut un pas în spatele acestei cortine.

A doua zi, în tot regatul a apărut un anunț.

„Astăzi, în spatele cortinei, este loc pentru orice copil care are o poveste de spus.”

Copiii au venit cu emoții.

Primul a fost Cosmin. Era mai plinuț decât ceilalți și colegii îl tachinau adesea.

S-a ascuns după cortină și a șoptit:

— Eu vreau doar să citesc un discurs despre bunătate. Este un discurs pe care orice rege ar trebui să-l spună în fața oamenilor din regat. 

Și a citit. La început, vocea îi tremura, dar, pe măsură ce citea, devenea tot mai sigură. Se mișca în spatele cortinei și pentru că era un pic mai înalt, ceilalți copii i-au văzut fața. Levente s-a ridicat în picioare și a strigat cât a putut de tare:

— TU, ești REGELE!

Când a terminat, piața a răsunat de aplauze, atât pentru Cosmin, cât și pentru Levente.

Cosmin a venit în fața tuturor și pentru prima dată, a zâmbit fără să-i mai roșescă obrajii.

Apoi a venit Anca.

Purta ochelari mari și vorbea foarte încet.

— Mie mi-e teamă că oamenii văd doar ochelarii mei.

Regele i-a răspuns blând:

— Atunci vorbește și lasă-i să-ți descopere gândurile și visurile. 

Anca a început să povestească despre stelele pe care le privea în fiecare seară, înainte să adoarmă, dar și despre visul ei de ajunge pe lună.

La sfârșit, nimeni nu mai vorbea despre ochelari, ci despre stelele pe care le descrisese atât de frumos.

În ziua următoare a venit Eric.

Avea mâna în ghips și credea că nu mai poate face nimic.

— Poți să vorbești? l-a întrebat Regele.

— Pot.

— Atunci ai deja mai mult decât crezi. Îi poți impresiona cu povestea ta.

Eric le-a povestit tuturor cum a învățat să scrie cu mâna stângă și cum a descoperit că uneori încercările ne învață cum să ne autodepășim.

Când a terminat,  nu și-a mai privit ghipsul ca pe o piedică, l-a privit ca pe o poveste.

Tessa și-a luat inima în dinți și s-a apropiat de Eric.

— Pot să scriu ceva pe ghipsul tău?

Eric s-a înroșit și a dat din cap.

Tessa a scos din geanta ei de piele un toc și a scris, cu litere mari: EȘTI CURAJOS !

În fiecare zi apărea câte un copil.

Un copil timid, un copil care se bâlbâia, un copil care vorbea cu accent, o fetiță care nu ridicase niciodată mâna la școală sau un băiat care credea că nimeni nu îl ascultă.

În spatele cortinei, fiecare copil își găsea vocea.

Și, fără să-și dea seama, începea să creadă puțin mai mult în sine.

Pe măsură ce copiii începeau să vorbească, se întâmpla ceva nemaivăzut, mai întâi apărea câte un zâmbet timid, apoi încă unul și încă unul.

Până când, într-o zi, întreaga piață se umplu de râsete. Bătrânii s-au oprit mirați. Părinții și-au îmbrățișat copiii, iar soarele parcă era mai strălucitor decât a fost vreodată.

În dimineața următoare, regele a tras încet cortina la o parte.

Copiii erau în piață. Și-au ridicat privirea și l-au privit uimiți.

— Nu mai ai nevoie de ea? a întrebat Tessa.

Regele a zâmbit

— Ba da. Uneori fiecare dintre noi are nevoie de o cortină. Fiecare copil caută un loc în care să prindă curaj,  un loc în care să greșească fără teamă, un loc în care să învețe să creadă în el. Cortina nu este locul în care trebuie să rămânem, ea este doar locul din care începem.

Regele și-a pus coroana pe cap și a făcut primul pas în fața oamenilor.

Nu mai tremura. Sau poate… tremura puțin, dar nu mai conta, pentru că, în fața lui, sute de copii îi zâmbeau.

Pentru prima dată în istoria regatului, oamenii i-au schimbat numele. Nu i-au mai spus Regatul în care nimeni nu zâmbea, ci Regatul în care fiecare își găsea vocea.

Iar copiii spuneau că, în fiecare dimineață, atunci când soarele atingea turnurile castelului, curcubeul apărea din nou.

Nu pentru că plouase, ci pentru că, acolo unde oamenii au curaj să fie ei înșiși, lumina găsește întotdeauna un drum.

Pentru prima dată, oamenii au aflat și numele adevărat al regelui.

Îl chema Regele Curcubeu, fiindcă în fiecare dimineață lumina răsăritului îmbrăca turnurile castelului în toate culorile curcubeului.

Dar copiii spuneau că adevăratul lui nume nu era acesta. Pentru ei, va rămâne mereu Regele din spatele cortinei, fiindcă el i-a învățat că adevăratul curaj începe uneori ascuns, înainte de a avea puterea să pășească în lumină.

Învățătura

Curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică. Curajul înseamnă să faci primul pas chiar și atunci când inima îți bate tare. Uneori, avem nevoie de o cortină ca să prindem încredere. Dar adevărata bucurie începe în clipa în care avem curajul să ieșim din spatele ei și să le arătăm celorlalți cine suntem cu adevărat.