Antonela BarbuCurajul de a ieși din rând: între siguranță și vis
M-am gândit mult timp dacă pot să scriu acest articol și ce anume să transmit. Nu este ușor să vorbești despre antreprenoriat atunci când tu ești, încă, angajat.
Și totuși, poate că tocmai aici începe povestea.
Am avut două tentative de a construi ceva al meu. Prima a pornit dintr-un vis simplu: să organizez ateliere creative pentru copii într-un oraș în care nu existau prea multe opțiuni. Așa a apărut Biblioteque Cafe Afrique.
Un spațiu închiriat. Facturi. Emoții. Și, printre toate, momentele acelea în care copiii veneau, învățau, râdeau și plecau altfel decât au intrat.
Programul meu arăta așa: de la 7:00 la 15:30 eram la job, iar de la 16:00 la 20:00 eram la PFA. Pe termen scurt, funcționează. Pe termen lung, te consumă.
Între teama de a nu reuși să plătesc chiria și bucuria de a vedea că ceea ce fac are sens, încercam să găsesc un echilibru. Și îl găseam într-un singur lucru: aveam un salariu. O plasă de siguranță.
La un moment dat, sănătatea a devenit mai importantă și am făcut un pas înapoi. Mi-am spus că antreprenoriatul nu este pentru mine. Dar unele lucruri nu pleacă.
Anii au trecut și m-am întors, din nou, la visul meu. De data aceasta, sub o altă formă: cursuri de public speaking pentru copii. Din nou, în paralel. Job și PFA.
Momentul despre care nu vorbește nimeni
Există un moment despre care nu se vorbește atunci când vine vorba de tranziția de la angajat la antreprenor. Nu momentul în care îți deschizi un PFA. Nu momentul în care ai primul client. Nici momentul în care încasezi primii bani. Eu am trăit momentul în care contul a ajuns la zero și, totuși, am ales să continui. Plăteam chiria spațiului din salariu, cu gândul că, în timp, cursurile se vor susține singure. Era un plan liniștitor. Aproape logic.
Doar că antreprenoriatul nu respectă întotdeauna planurile.
A venit o lună în care înscrierile au întârziat. Confirmările nu veneau. Calendarul se apropia de scadențe, iar chiria trebuia plătită. Am reușit să o plătesc în ultima zi, dar din salariu. A fost un gest simplu, dar încărcat de sens. Pentru că nu mai era doar despre bani. Era despre asumare. După plată, a rămas liniștea. Liniștea aceea în care începi să calculezi, să refaci scenarii, să te întrebi dacă ai făcut alegerea corectă.
Contul era gol. Nu doar contul de salariu, ci și cel de PFA. Atunci a venit întrebarea: „Dacă nu vin banii?” Dar, undeva în fundal, mai era o voce: „Dacă vin, cum voi reacționa?”
Au venit. În ultimul moment. M-am bucurat pentru că munca mea era apreciată. În acele clipe, nu suma a contat și nici faptul că a trebuit să insist pentru plata unui contract, ci momentul de dinainte.
Pentru că acolo am înțeles ceva important: tranziția de la angajat la antreprenor nu începe atunci când câștigi, ci atunci când alegi să rămâi în poveste.
Între două lumi
Nu sunt antreprenor în adevăratul sens al cuvântului. Încă nu. Dar nici doar angajat nu mai sunt. Sunt undeva între salariu și venituri variabile. Între siguranță și libertate. Între control și necunoscut. Ca angajat, ai un cadru clar. Ca antreprenor, ai decizii. Multe. Zilnice. Și, uneori, ai singurătate. Nu neapărat fizică, ci mentală. Pentru că nu ai mereu pe cine întreba. Nu ai întotdeauna un spațiu în care să spui: „Nu știu dacă fac bine.”
Privind înapoi, îmi dau seama că nu lipsa banilor a fost cea mai grea, ci lipsa unei direcții clare și a unei comunități de antreprenori.
Acum am o legătură mult mai strânsă cu contabila mea, dar știu sigur că, dacă aș fi avut atunci o comunitate, lucrurile nu ar fi fost neapărat mai ușoare, dar ar fi fost mai clare.
Să poți întreba fără teamă. Să primești răspunsuri reale. Să înțelegi că blocajele sunt normale.
De aceea, cred că Tribul Antreprenorilor nu este doar un concept, ci o nevoie reală. Iar faptul că există spații dedicate, precum platforma Skool pentru antreprenori, arată că acest drum nu mai trebuie parcurs singur.
Un exemplu real, din viața mea
Mai există însă o perspectivă care m-a ajutat să nu renunț. Prietena mea, Daniela. Am fost colege, apoi a ales un alt drum. Avea stabilitate, un program clar, dar, în timp, viața profesională a început să se ciocnească de cea personală. Lucra peste program pentru câteva ore în plus. Apoi a ajuns în punctul în care a simțit că nu mai poate. A ales să fie mai aproape de copilul ei. A renunțat la job și a deschis o firmă. Lucrează de acasă. Își face programul după viața ei, nu invers. Sunt luni bune și luni dificile. Plătește taxe mari. Uneori este greu. Dar este acolo. Își vede copilul crescând. Se bucură de lucrurile mici. Trăiește altfel timpul. Nu este singură. Soțul ei o susține, iar echilibrul se construiește în doi.
Mi-a spus, într-o zi:
„Nu este mereu despre cât câștigi. Uneori este despre cât ai de plătit.” „Când lucrezi pentru tine, simți că ceea ce faci contează.”
Cred că acolo este diferența. Nu în cifre, ci în sens.
Pentru ea, antreprenoriatul a însemnat timp.
Pentru mine, încă înseamnă curaj.
Mi-a spus, zâmbind:
„Poți fi orice vrei. Chiar și astronaut.”
Am râs.
Dar poate că nu trebuie să ajung atât de departe. Poate că primul pas este să devin antreprenor. Să ajung în punctul în care pot să țin doar cursuri și ateliere. Să îmi construiesc programul în jurul vieții mele și al familiei.
Curajul nu este un moment. Este o alegere zilnică.
Curajul de a ieși din rând nu înseamnă doar să pleci dintr-un loc sigur. Înseamnă să continui. Atunci când nu ai toate răspunsurile. Atunci când contul este gol. Atunci când nu știi dacă faci bine. Nu știu dacă sunt antreprenor în adevăratul sens al cuvântului. Dar știu sigur că nu mai sunt doar angajat. Sunt un SuperProf în timpul liber.
Mai știu încă ceva: Nu vreau să mai fac acest drum singură. Pentru că, uneori, diferența nu o face cât de pregătit ești. Ci dacă ai sau nu oameni lângă tine atunci când alegi să mergi mai departe.
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2026.
Add comment