Antonela BarbuÎntr-o lume care pare să se miște tot mai repede, unde pauza a devenit un lux, iar conversațiile profunde sunt adesea înlocuite de reacții rapide, unele momente reușesc, totuși, să oprească timpul. Să îl tragă ușor de mânecă, să-l invite să stea o clipă pe loc și să respire.
Un astfel de moment îl trăiesc, an de an, în prima duminică de după Paștele ortodox, în Șcheii Brașovului – la Coborârea Junilor. O sărbătoare care nu se explică doar prin fapte, ci se simte. Este ritual, credință, mit și identitate. Este clipa în care caii și oamenii pășesc împreună, cu rost și cu straie alese, într-o ceremonie care nu se pierde, ci se dă mai departe.
Lucrez în Brașov, dar sunt din Mediaș. Și cumva, acest detaliu face ca privirea mea să fie mereu curioasă, atentă la nuanțe. Anul trecut, am povestit despre „Țuru”, jocul tradițional din orașul meu natal. Anul acesta, însă, m-a emoționat altceva. Poate pentru că l-am avut alături pe soțul meu, venit special să vadă această sărbătoare despre care doar auzise. Poate pentru că, pentru prima dată, nu m-am simțit prinsă între generații, ci purtată de ele.
În fiecare an, copii din Brașov învață să facă ciucuri pentru caii Junilor în cadrul atelierelor coordonate de Gabriela Bularca. E mai mult decât un meșteșug – este o lecție despre răbdare, migală, și bucuria de a crea cu mâinile tale ceva ce va merge, la propriu, prin oraș, în ritmul pașilor de cal. Acum trei ani, aproape 700 de ciucuri în tricolor au fost realizați de grupul „Șezătoare în Șcheii Brașovului”, sub îndrumarea ei. Ciucuri care nu doar că împodobesc, ci leagă. Între vârste, între timpuri.
Stăteam la o fereastră veche, cu aparatul foto pregătit, surprinzând fiecare cal și fiecare june. La un moment dat, unul dintre ei s-a apropiat de geam cu un zâmbet:
— „Uite, calule, îți dă doamna zahăr!”
Am râs:
— „Nu am zahăr la mine acum, nu m-am pregătit… dar la anul, sigur voi avea!”
A fost o glumă. Dar și un moment de legătură. Între mine, femeia care doar privea și copilul din mine care încă mai crede în ritualuri.
Seara, după ce ecoul potcoavelor s-a stins, am deschis o sticlă de vin Beciul Domnesc Grand Reserve. Am turnat încet, fără grabă, conștientă că unele momente nu trebuie încheiate, ci onorate. Acest vin nu e făcut să fie băut pe fugă. Este maturat în tihnă, în pivnițe adânci, și are acea noblețe pe care o simți doar când ai învățat să aștepți.
Lângă mine, soțul meu, vizibil impresionat:
— „Parcă m-am întors în timp. Și totuși, totul a fost atât de viu.”
Da. Pentru că tradiția nu înseamnă trecut. Înseamnă continuitate. O văd clar în fotografia pe care o păstrez cu drag: trei juni – bunic, tată și fiu – călare, împreună. Trei generații purtând aceeași mândrie, aceeași pălărie cu pană și același steag al identității.
Foto: Familia Militaru din Brașov – sursă foto, Alina Militaru (Facebook)
Dimineața sărbătorii începe devreme, cu adunarea la casele serjilor. Urmează vizita la stegar, armași, și în cele din urmă la vătaf. Apoi, în coloană, cele șapte cete de juni pornesc din Prund, se opresc la troița lui Ilie Birt, coboară prin oraș, însoțiți de aplauze și urale, până ajung la Pietrele lui Solomon. Acolo, între munte și cer, petrecerea continuă. Nu ca o distracție, ci ca o celebrare.
Poate că nu mai avem des prilejul de a sta la masă – bunici, părinți, copii – dar încă mai putem ridica un pahar pentru ceea ce ne leagă. Vinul adevărat, vinul Beciul Domnesc, ca și tradiția, nu caută aplauze. Caută tihnă. Și oameni care știu să spună, cu un oftat plin: „Asta are gust de acasă.”
„Oriunde ne-ar purta pașii, sunt momente în care tradiția ne prinde de mână și ne face loc la masa sufletului unei comunități — chiar dacă nu ne-am născut acolo, dar suntem primiți ca și cum am fi fost dintotdeauna ai lor.”
Articol scris pentru Concursul Spring Superblog 2025.
Foto credit: Dan Străuți, Răzvan Togan, Alina Militaru
Add comment