Antonela BarbuNu știu alții cum sunt sau ce gândesc, dar eu, când am citit că trebuie să scriu despre plasture, pur și simplu am râs.
De ce?
Dacă rămâneți alături de mine până la final, vă povestesc.
Adevărul e că în casa noastră, plasturii nu sunt doar consumabile medicale, ci personaje cu roluri bine definite. Iar cel mai mare „beneficiar” al lor este motanul nostru, Kitty Piki. El a apărut într-o zi ploioasă, ud până la piele și hotărât să mă aleagă pe mine. A rămas la poartă până i-am deschis, iar de atunci îmi place să cred că ne-am salvat reciproc.
Și de aici începe aventura.
Unele familii au dulapuri pline cu condimente sau lumânări parfumate. Noi avem… plasturi. Mulți, la îndemână, pregătiți să intervină atunci când Kitty Piki decide că a venit ora „iubirii active”: mușcături jucăușe, zgârieturi delicate și salturi surpriză pe picioarele sau mâinile noastre.
Kitty Piki nu a venit dintr-o poveste obișnuită. A stat în ploaie, la poartă, până am înțeles că acolo îi era locul. L-am luat în brațe, ud și tremurând, și de atunci a devenit stăpânul absolut al casei.
Ziua doarme ca un înger, cu lăbuțele întinse și boticul relaxat, dar seara se transformă într-un adevărat acrobat: atent, agil, gata să atace în orice moment.
Când soțul meu ajunge acasă, obosit, doar cu dorința de a-și trage sufletul după o zi lungă, Kitty Piki consideră că a venit „ora de joacă supremă”. Se postează strategic, ridică coada ca un semnal de atac și pornește în alergare: un salt peste covor, o fugă prin sufragerie, un „țup” lângă canapea și, inevitabil, o mușcătură pe mâna sau piciorul lui. Energia lui este debordantă, iar noi râdem și ne strecurăm printre salturile lui.
Nici eu nu scap. După minute bune de mângâieri și tors, vine și momentul „mușcăturii afectuoase”, ca un fel de „te iubesc, dar hai și puțină joacă intensă”. Astfel, fiecare zi se termină cu mici zgârieturi, dar cu multă voie bună. De multe ori, cei din jur au fost uimiți când le-am spus că pot să-mi recunosc soțul cu ochii închiși, doar după cicatricile de la mâini sau picioare. Eu mă vindec mai repede, însă pielea lui se rupe ușor, iar uneori a fost nevoie să ajungă la serviciul de URGENȚE. Acolo, asistentele i-au curățat rănile și i-au pus leucoplast textil, blând și rezistent, perfect pentru pielea lui sensibilă.
Într-o dimineață, Kitty Piki s-a trezit cu câteva fire de lână prinse în mustăți, după ce transformase un ghem roșu într-o declarație de haos artistic. Eu strângeam de zor resturile, iar pe birou rămăsese un plasture (tot pentru el, după o luptă scurtă cu un alt motan care trecuse prin teritoriul lui).
Ei bine… cât am întors spatele, Kitty Piki – micul meu „doctor” – a reușit să-și prindă singur firele de lână de plasture. Se uita la mine atât de serios, încât am izbucnit în râs. Cred că în mintea lui spunea:
„Uite, mami, pot și eu să lipesc!”
Și de atunci îl mai tachinez: Kitty Piki– primul motan din familie care ar lua examenul de asistent medical cu brio și care a înțeles că plasturii nu sunt doar consumabile medicale, ci simbolul grijii și al răbdării. Aplicarea lor este un gest de iubire, atenție și protecție.
Produsele de la Medicale-Shop.ro ne-au salvat de multe ori de improvizații și iritații. Avem plasturi rezistenți pentru fixarea branulei, plasturi rezistenți la apă, dar și leucoplast hipoalergenic, care nu deranjează pielea sensibilă, fie că e a omului sau a motanului răsfățat. Fiecare mică rană este protejată, iar grija pe care o arătăm devine o parte din rutina noastră de familie, un mic ritual de afecțiune care aduce zâmbete și liniște în casa noastră.
Astfel, fiecare zi e o poveste: un „au!” amuzant, un tors mulțumit, câteva alergări prin casă și, inevitabil, câțiva plasturi lipiți cu grijă. Și, chiar dacă ne lasă mici semne pe mâini sau picioare, nu ne-am schimba viața cu nimic. Kitty Piki ne-a ales și ne-a învățat că grijile mici pot fi vindecate cu gesturi simple, dar pline de iubire.
Cred că în mintea lui se distrează de fiecare dată când ne vede cum alergăm la dulapul din baie, îl deschidem în grabă, iar primul plasture pe care îl aplicăm după ce curățăm rana este mereu leucoplastul de mătase.
Și acum… de ce am râs când am citit tema cu plasturii?
Simplu: pentru că la noi acasă plasturii nu sunt doar soluții pentru mici accidente.
Sunt parte din povestea noastră.
Din rutina noastră.
Din joaca noastră.
Și uneori… din moda noastră, dacă mă uit la Kitty Piki cum poartă plasturele cu fire de lână ca pe un accesoriu haute couture.
Așa că, dacă e să trag o concluzie, e asta:
viața cu animale nu e niciodată liniară. E plină de mici muscături, plasturi colorați, râsete și momente care te prind pe nepregătite.
Și, sinceră să fiu… nu aș schimba nimic.
Pentru că fiecare plasture lipit pe pielea noastră sau pe blana lui Kitty Piki spune o poveste.
Iar mie îmi plac poveștile care lasă urme ( dar fără mers la urgențe!) – chiar și atunci când sunt mici, rotunde și lipicioase.
P.S. Și dacă citiți aceste mici dezvăluiri din viața noastră, să știți că iarăși râd. Mi-am dat seama că, fără să vreau, am strecurat în aproape toate temele SuperBlog2025, povești despre familie și despre motanul nostru. Dar, până la urmă, ce altceva să scrii, dacă nu despre ceea ce-ți umple casa și inima? 😊
Acest articol este scris integral de mine, Antonela Sofia Barbu. Orice asemănare cu stilul textelor generate de AI se datorează doar faptului că scriu cu pasiune și atenție la detaliu. A se citi și alte texte scrise înainte de AI.
Articol scris pentru concursul SuperBlog2025.
Add comment