Antonela BarbuAtunci când am primit invitația soțului meu de a vizita Napoli, nu m-am gândit că mă voi îndrăgosti nu doar de atmosfera italiană, de căldura celor care te invită să le calci pragul restaurantelor, ci și de mirosul uleiului de măsline și de istoria locurilor.
În februarie, Napoli are un fel al lui de a-ți spune bun venit înapoi, chiar și când aerul e umed și cerul își scoate norii la plimbare.
Am scos din geantă lista cu cele 10 locuri pe care mi le doream să le vizitez. Pe primul loc se afla o pizzerie — nu orice pizzerie, ci una în care poți citi câteva pagini din cartea preferată, savurând o felie de pizza cu blat moale și mozzarella prelingându-se pe degete.
Am recunoscut pizzeria dintr-o privire: L’Antica Pizzeria da Michele, locul unde s-a filmat celebra scenă din Eat Pray Love. Acolo unde Julia Roberts mușca din pizza cu ochii închiși, într-o liniște deplină, ca într-un act de rugăciune.
„I’m in love. I’m having a relationship with my pizza,” spunea ea. Și am înțeles-o imediat. Aici, fiecare felie e o poveste, fiecare aromă — o amintire.
Am stat la rând, luând numărul de ordine, și am urmărit cum lumea intra și ieșea din clădirea simplă, fără luminițe sau artificii. Sunetele orașului păreau să se oprească în dreptul acestei uși: râsete, clinchet de farfurii, miros de aluat copt.
Se spune că în Napoli s-a născut prima pizza adevărată, în secolul al XVIII-lea. Legenda ne arată că Pizza Margherita a fost creată în 1889, în onoarea reginei Margherita di Savoia. Culorile ei nu au fost întâmplătoare:
🍅 roșul roșiilor — pasiunea Italiei,
🍃 verdele busuiocului — speranța,
🧀 albul mozzarellei — puritatea.
Tricolorul italian într-o farfurie rotundă.
Am ales o pizza Margherita, iar cele câteva minute petrecute în pizzerie au fost printre cele mai frumoase din Napoli. Am admirat fotografiile de pe perete, am ascultat focul care cocea pizza și glumele bucătarilor pline de voie bună. Când i-am spus chelnerului că vreau să filmez, gesturile lui au devenit un mic spectacol de ospitalitate.
Un strop de ulei de măsline strălucea pe pizza, în lumina blândă a încăperii. Uleiul dens și parfumat era sufletul gustului. Cât despre berea Perroni
„Attraversiamo,” mi-a venit în minte — să traversăm. Un cuvânt din cartea lui Elizabeth Gilbert, dar și o metaforă a locului: Napoli te învață să traversezi între lumi, între haos și frumusețe, între trecut și clipa prezentă.
Am gustat și am închis ochii. Totul era echilibrat, ca în citatul din film:
„To lose balance sometimes for love is part of living a balanced life.”
Da, uneori echilibrul e o felie de focaccia împărțită cu tine însăți, într-o pizzerie care a văzut primele povești de iubire dintre om și aluat.
Crăciun cu gust de focaccia
Au trecut câteva luni. Este decembrie, ninge afară, iar în casă miroase a cozonac și a focaccia cu rozmarin. Pe blatul de lemn am așezat sticla mea de ulei de măsline extra-virgin Monini — legătura mea discretă între Italia și Crăciunul românesc.
Îmi place să combin tradiția cu inspirația mediteraneană:
– să ung aluatul de cozonac cu un strop de Monini înainte de copt, pentru o crustă fragedă și lucioasă;
– să torn puțin peste legumele coapte — ardei, dovlecei, vinete — pentru un gust desăvârșit;
– să picur câteva picături peste o felie de pâine caldă, exact ca la Napoli, cu sare grunjoasă și o frunză de busuioc din grădina de pe balcon.
E uimitor cum un strop de ulei de măsline poate schimba o masă întreagă. Și, mai ales, cum poate aduce înapoi o amintire. Nu e doar gustul — e ceea ce transmite: grijă, simplitate și bucurie.
Crăciunul nu înseamnă doar zăpadă și brad, ci și o rază de lumină mediteraneană care încălzește sufletele. Pentru mine, acel soare poartă numele Monini — uleiul care aduce echilibru între gust și sănătate, între tradiție și rafinament.
Fie că e vorba de GranFruttato, intens și elegant, sau de Classico, potrivit pentru fiecare zi, fiecare strop are în el o poveste — aceea a unui stil de viață simplu, sănătos și autentic, așa cum arată filosofia dietei mediteraneene.
Focaccia de Crăciun – rețeta cu gust de soare
Ingrediente:
- 300 g făină albă
- 200 ml apă călduță
- 2 linguri ulei de măsline Monini Classico
- 1 pliculeț drojdie uscată
- 1 linguriță sare
- 1 linguriță zahăr
- roșii cherry, măsline negre, rozmarin proaspăt
- fulgi de sare de mare și câteva picături de Monini Aromatizzato cu lămâie (preferatul meu), pentru final
Mod de preparare:
Dizolv drojdia și zahărul în apă călduță, adaug făina, sarea și uleiul de măsline. Frământ până când aluatul devine elastic, apoi îl las la dospit o oră. Întind aluatul într-o tavă unsă cu Monini, presar rozmarin, roșii și măsline. Îl mai las 15 minute, apoi coc la 200°C până devine auriu și crocant. Când îl scot din cuptor, torn câteva picături de ulei cu aromă de lămâie.
Rezultatul? O pâine parfumată, cu gust de Sud și inimă de sărbătoare.
Când pun pe masă focaccia și legumele coapte, simt că mă reîntorc pentru o clipă în Napoli. În fundal se aud colindele românești, iar în aer plutește aroma de măsline și busuioc. Magia Crăciunului e aceeași peste tot — în Italia, în România, în orice colț de lume unde se gătește cu drag.
De Crăciun, bucătăria mea devine un loc al reîntâlnirilor: între gusturi, amintiri și oameni. Cu Monini, fiecare rețetă devine o poveste — cu gust de acasă și parfum de Mediterană.
Îl îmbrățișez pe soțul meu, iar motanul dă pe jos sticla cu ulei de măsline. Nu-l cert, pentru că știu că și el va avea blana mai strălucitoare (deși va trebui să-i facem baie înainte de miezul nopții).
Dintr-un strop de ulei de măsline, dintr-o felie de focaccia și dintr-un zâmbet împărtășit cu cei dragi, înțeleg: Crăciunul e făcut din mirosuri, gesturi și amintiri.
Așa arată pentru mine bucuria de a găti cu Monini: un strop de soare italian în magia iernii românești.
Acest articol este scris integral de mine, Antonela Sofia Barbu. Orice asemănare cu stilul textelor generate de AI se datorează doar faptului că scriu cu pasiune și atenție la detaliu. A se citi și alte texte scrise înainte de AI.
Articol scris pentru concursul SuperBlog2025.
Fotografii personale și de pe site-ul Monini.
Add comment