Provocările Sofiei

Am început să citesc cartea ,,Războiul nu are chip de femeie” !

A noua zi de război. Am închis televizorul. Refuz să mai privesc imagini cu copii, mămici, soldați, bombardamente. Refuz să mai aflu despre realitatea cruntă pe care o trăim, pe care o simțim și să revin la lectură. De aseară, îmi trece prin minte să citesc cartea scrisă de Svetlana Aleksievici Războiul nu are chip de femeie, apărută la Editura Litera în anul 2016. Am cumpărat această carte în 2016, deoarece autoarea a fost distinsă cu Premiul Nobel pentru Literatură pentru scrierile ei polifonice, memorial al suferinței și curajului în epoca noastră în anul 2015. Dar nu am citit-o, pentru că de cele mai multe ori, aștept un moment anume. Un moment din care să învăț să fiu mai puternică și să am exemple în jur care să mă motiveze. După ce citesc o carte motivantă, simt că pot să inspir și eu la rândul meu, găsind în mine o forță nescrisă.

Mi-am pus o dorință: când voi termina de citit această carte să deschid televizorul și să aud că războiul s-a încheiat, că Ucraina a învins și că nici noi, românii nu ne mai simțim în pericol.

Dar cine este SVETLANA ALEKSIEVICI ale cărei cărți le am în bibliotecă?

SVETLANA ALEKSIEVICI s-a născut la 31 mai 1948 la Ivano-Frankivsk (fost Stanislav), în vestul Ucrainei. După ce tatăl ei a fost demobilizat din armată, familia – tatăl bielorus şi mama ucraineană – s-a stabilit în Bielorusia, unde părinţii au lucrat ca profesori la sat. A studiat jurnalismul la Minsk, considerând facultatea de profil drept lucrul „cel mai apropiat de o şcoală de scriere“. După absolvire, a lucrat în redacţii din provincie şi apoi din capitală. Prima ei carte, compusă din mărturiile unor oameni care şi-au părăsit locurile natale, a fost retrasă din librării de autorităţi. Următoarea apariţie, Războiul nu are chip de femeie (1985), publicată simultan la Moscova şi la Minsk, are la bază interviuri cu femeile care au luptat în Armata Roşie în al Doilea Război Mondial şi a reprezentat o ieşire din cadrele mitologiei sovietice din epocă. Titlul cărţii a fost folosit de Mihail Gorbaciov într-un discurs oficial. Băieţii din zinc (1990) cuprinde mărturii ale militarilor sovietici care au participat la războiul dus de URSS în Afganistan (1979–1989). În 1997 a publicat Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilor, rezultat al unei documentări începute în 1986, imediat după accidentul nuclear din Ucraina. La începutul anilor 2000 a plecat din Bielorusia, atât în semn de protest faţă de dictatura lui Aleksandr Lukaşenko, cât şi pentru a se putea dedica plenar scrisului. După perioade petrecute în Italia, Germania, Spania şi Suedia, a revenit, în 2011, la Minsk. În 2015 i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură, pentru „scrierile sale polifonice, un monument dedicat suferinţei şi curajului în zilele noastre“. A devenit astfel unul dintre puţinii scriitori distinşi pentru nonficţiune. Vremuri second-hand (2013), cea mai recentă carte a sa, întregeşte seria „Vocile Utopiei“, consacrată de autoare celor care s-au aflat timp de aproape un secol sub semnul ideologiei comuniste.

Întodeauna am și planul B.

Cartea Războiul nu are chip de femeie are 389 de pagini, Băieţii din zinc are 349 de pagini, iar Ultimii martori are 328 de pagini.

Nu voi deschide televizorul, nu voi citi știrile, pentru că de astăzi, în 1066 de pagini, vreau să strig este PACE !

(Visited 13 times, 1 visits today)

Antonela Barbu

Sunt Antonela Sofia Barbu si te invit la o călătorie în care să îți cultivi creativitatea, să te bucuri de imagini frumoase și să zâmbești ! Acceptă Provocările Sofiei în fiecare zi !

Add comment

©Antonela Sofia Barbu

About me

Sunt Antonela Sofia Barbu si te invit la o călătorie în care să îți cultivi creativitatea, să te bucuri de imagini frumoase și să zâmbești ! Acceptă Provocările Sofiei în fiecare zi !

SUSTINE !
SUPERBLOG
DONEAZĂ !

Subscribe

* indicates required
/ ( mm / dd )