Păpușica de cerneală, o poveste pentru Ziua Internațională a Cititului Împreună

Dragi copii,

astăzi vă citesc cu voce tare, povestea unei păpuși care s-a născut dintr-un fir de ață. Totul a început în Atelierul de croșetat al Gabrielei.

Era o zi friguroasă de iarnă, dar în sufrageria cu ață colorată erau mulți copii și era cald.

Acolo m-am născut eu ! Păpușica de cerneală.

La început a fost un pui de găină, dar a crescut atât de repede, încât cei din jur s-au mirat foarte tare. Nu le venea să creadă ce văd în fața ochilor.

O păpușică caraghioasă, fără păr pe cap, fără mânuțe, dar cu o rochiță lungă până la pământ. Era jucăușă. Fugea de colo colo prin sufragerie, se lovea de scaune și se ascundea după jucăriile frumoase croșetate de copii: broscuțe, bufnițe și iepurași.

Se simțea ca un pui năzdrăvan, dar ca o păpușică nedorită de cei mici.

Ce bine ar fi să am și eu mânuțe. Sau măcar câteva codițe. Poate așa, copiii s-ar juca cu mine, își spunea ea.

În sufragerie a descoperit mai multe cărți și s-a urcat pe un raft pentru a privi lumea de sus. Îi plăceau paginile colorate, dar și voioșia celorlalte jucării croșetate.

Pe o măsuță, un copil își uitase călimara cu cerneală. Plecase în fugă spre casă și nu a reușit să-și adune toate lucrurile.

Păpușica se uita de sus. La copii, la călimară, la ața colorată.

Uf. De-aș avea și eu mânuțe, oftă ea, dar de data aceasta cu voce tare.

Un ursuleț alb și pufos aflat într-un colț al sufrageriei a auzit-o.

–Hei, păpușico! Te ajut eu să ai mânuțe. Vorbesc cu Zâna Măseluță, pentru că tocmai am pierdut un dințișor și îmi poate îndeplini o dorință. Însă, va trebui să mă ajuți și tu cu ceva.

Păpușica a prins curaj.

S-a uitat la el de sus și a întrebat curioasă:

-Cu ce? Cu ce? Cu ce să te ajut?

-Uite, a spus ursulețul. Un copilaș a uitat aici călimara cu cerneală. Știu că fără ea nu își poate face temele pentru școală. Eu trebuie să îndrum copiii să citească cărți minunate și nu pot pleca din sufragerie. Mă poți ajuta să-l cauți pe Mihai, copilașul uituc și să-i duci călimara?

–Da. Din toată inima, i-a răspuns păpușica.

Ursulețul a chemat-o pe Zâna Măseluță și a rugat-o să-i îndeplinească dorința.

–Zână bună. Ajut-o te rog pe prietena mea păpușica. Nu are mânuțe, nici codițe, nici nume. Copiii nu se joacă cu ea. Fă o minune ca ea să fie iubită de copii.

Atunci Zâna Măseluță cu bagheta ei magică a spus o vrajă auzită doar de ea și ce credeți?

Dintr-o dată, păpușica avea mânuțe, o fundiță și câteva codițe vesele.

Nu avea însă nume.

Nu-i așa că, voi nu ați observat că nu are nume, pentru că nu ați chemat-o niciodată la joacă?

Dar, păpușica nu era supărată. Era veselă și se învârtea peste tot, iar râsul ei se auzea în toată sufrageria.

Dar gata cu agitația !

Acum trebuia să se țină de cuvânt și să-l ajute pe ursuleț.

Dar, cum era atât de năzdrăvană, s-a învârtit pentru a suta oară și s-a împiedecat în rochița lungă.

Ce credeți că s-a întâmplat?

Pleosc !

A căzut în călimara cu cerneală. Călimara nu era închisă, capacul ei era undeva pe covor. Păpușica noastră era împroșcată cu cerneală se sus până jos.

Doar gurița ei a rămas roz și zâmbea !

-Sunt fericită, ursulețule! Sunt toată plină cu cerneală, dar am mânuțe, codițe și pot face o faptă bună pentru Mihai !

Ursulețul a privit-o mirat, întâi de departe, apoi s-a apropiat de masă și a văzut că este o păpușică drăguță, cu ochi mari albaștri.

–Păpușico, de acum te strig pe nume: păpușica de cerneală !

Au râs împreună.

Păpușica de cerneală a vrut să-l îmbrățișeze, dar ursulețul era așa de alb și de pufos…

Zâna Măseluță i-a spus ursulețului:

-Eu i-am dat păpușii mânuțe, codițe și un dar. Prietenii adevărați sunt cei care dau un nume noilor prieteni, atunci când se joacă cu ei!

În sufragerie era gălăgie. Gălăgie și bucurie. Păpușica de cerneală a luat călimara în mânuțe și cu grijă, prin zăpadă a mers la casa lui Mihai și a sunat la sonerie.

Știați că… păpușile știu unde locuiesc toți copiii, chiar dacă ei nu știu nimic despre viața păpușilor?

Când Mihai a venit la ușă și a dat cu ochii de păpușică s-a întrebat ce caută. Dar cum a dat cu ochii și de călimara din mânuțele ei, a invitat păpușica la o ceașcă cu ceai.

-E frig afară, de aceea m-aș bucura să bem un ceai împreună și să povestim, i-a spus Mihai.

–Mihai, mă bucur mult. Ce temă ai de făcut la școală? Te pot ajuta?

-Am de scris o poveste, dar nu am inspirație. Știi doar că băieții iubesc mai mult sportul.

Atunci, păpușica i-a spus povestea ei despre cum a fost ajutată de Zâna Măseluță, despre primul ei prieten, ursulețul, despre căzătura în cerneală, despre copii și ațele colorate.

Mihai s-a luminat la față.

-Păpușică de cerneală, ai primit un dar minunat din partea Zânei. Acela de a spune povești, de a inspira copiii pentru temele lor. Îți mulțumesc. De acum încolo, sunt sigur, vei avea mulți prieteni și toți se vor juca cu tine.

Fericită, păpușica și-a luat rămas bun de la Mihai și a plecat spre sufrageria unde s-a născut și unde o aștepta ursulețul, dar și copiii curioși să asculte povestea ei.

Pe drum, prin zăpadă, păpușica de cerneală vorbea cu voce tare să o audă toți trecătorii:

Până la urmă, nu contează locul în care te naști, nici dacă ești urâtă sau frumoasă, nici cine ești la început, ci contează prietenii care te însoțesc în călătorie în viața ta, dar mai ales, contează ceea ce devii atunci când crești.

Iar păpușica noastră de cerneală a crescut frumos și a devenit o păpușică veselă, cu codițe care îi inspiră și îi ajută pe copii la temele primite pentru acasă.