Când te îndrăgosteşti de poezie…

În fiecare an, de Ziua Mondială a Poeziei am citit versuri care îmi aduceau liniştea. M-am trezit cu Petrarca în gând şi voi adormi visând la poezia lui Neruda.

Vreau un talisman cu versuri pe care să-l port la gât şi o pereche de cercei care să-mi şoptească la fiecare adiere de vânt:

,,Moare câte putin cine evită pasiunea, cine preferă negrul pe alb şi punctele pe “i” în locul unui

vârtej de emoţii, acele emoţii care învaţă ochii să strălucească, 

oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.” 

Mai vreau o brăţară pe care să adun stele şi litere amestecate, să le potrivesc culorile şi să zâmbesc când o port.

Vreau o pensulă să pot picta pe cer toţi îngerii pe care nu i-am cunoscut, să întorc inelul cu dorinţe şi să mă răsfăţ într-o lume a poeziei.

Vreau să scriu din nou, cu aceeaşi pasiune din anotimpuri uitate în călimară şi să adaug un curcubeu de vise.

Vreau să răstorn lumea mea şi să zâmbesc.

Femeia la 40 de ani iubeşte poezia şi îndrăzneşte să înşire cuvinte pe hârtie.

M-am jucat cu verde şi albastru curat,
Am întins un roşu puternic pe hârtie
Şi am primit zâmbete, o mie.

Am găsit un galben pretenţios
Să-mi spună cuvinte fără rost.
Şi-am aruncat culoarea violet
Să te strâng încet la piept.

Am contopit un cenuşiu fierbinte
Să-mi scot culorile din minte.
Şi-am căutat în călimară,
Cum ploaia bate-n geam, afară.

Astăzi m-am oprit şi te-am desenat,
Cu mult alb, imaculat.