Antonela BarbuM-am trezit când prima rază de soare mă chema să alerg şi să-i ating zâmbetul. Am băut în grabă o cafea şi am auzit bătaia puternică a ceasului: Tic ! Tac ! Tic ! Tac ! M-am lăsat purtată de secunde, apoi de minute şi m-am trezit în faţa unei uşi din lemn. Am bătut şi am aşteptat un răspuns. Ce ciudat, nici un răspuns!
Am căutat o cheie potrivită printre cheile mele şi am găsit în buzunarul ascuns al genţii, o cheiţă de la o jucărie din copilărie. Semăna cu cifra opt şi dacă o întorceai cu grijă în iala uşii, se transforma în semnul infinit. Din nou cifra opt, din nou semnul infinit şi uşa s-a deschis. M-am oprit şi nu am reuşit să fac primul pas.O lumânare ardea pe o măsuţă, muzica lui Leonard Cohen se auzea în surdină, parfumul primăverii se simţea din pragul uşii, iar primii ghiocei mă priveau timizi în ochi. Descopeream o poveste nescrisă, fară personaje şi nu ştiam ce caut în ea. Am vrut să plec, să închid uşa, dar în palma mea s-au aşezat cuminţi, inimioare din hârtie, care să aducă culoare vieţii în alb şi negru. Le-am strâns în pumn şi am zâmbit. Ştiam că trebuie să scriu primele rânduri, dar aveam nevoie de timp.
Femeia la 40 de ani ţine în palmă inima personajului dintr-o poveste nescrisă.
(Visited 226 times, 1 visits today)
Add comment