La ce este bun internetul şi Facebook-ul sau cum se interesectează drumurile unor oameni pasionaţi de cel mai colorat continent?

Pe Corina Goruian, o tânără din localitatea Ghilad, judeţul Timiş am cunoscut-o prin intermediul jurnalului despre călătorii, cărţi şi misterul unui continent colorat. Căutând pe google despre Africa şi Serviciul European de Voluntariat a fost primul blog care mi-a oferit informaţiile necesare documentării mele. Am citit fiecare postare cu sufletul la gură şi am dorit să o cunosc pe Corina, pentru a o felicita pentru curajul ei de a înfrunta şi de a se adapta într-o lume diferită.

În cadrul unui curs TiA, m-am bucurat să o întâlnesc pe Ana Christine de la Asociatia Millennium Center din Arad şi să vorbim despre EVS în Africa şi despre Corina. Datorită ei vor urma şi alte interviuri cu voluntari întorşi de pe acest continent. Însă până atunci vă invit să exploraţi Ghana, o ţară situată în Africa de Vest. Aici poţi mânca cu degetele, dar nu cu mâna stânga , iar familia este considerată principala sursă de dentitate, loialitate şi responsabilitate.

Corina Goruian ne va prezenta o altă faţă a Ghanei, deoarece a petrecut doar patru luni prin  Serviciul European de Voluntariat  în această ţară.

Antonela Sofia Barbu: Care a fost motivaţia de a merge în Ghana?

Corina Goruian: ,,Încă din copilărie s-a impregnat în mine o pasiune inexplicabilă pentru cel mai neexplorat continent: Africa. Visam dintotdeauna să plec în Africa, oriunde, nu aveam stabilită o destinație anume. Cu vreo 2-3 ani în urmă am flat de EVS și de posibilitatea de a face voluntariat într-o țară africană printr-un proiect finanțat de Comisia Europeană. Atunci însă n-am avut curajul necesar să plec, să-mi părăsesc zona de confort și locul de muncă din domeniul în care-mi urmasem studiile. Dar dorința clocotea încă în mine și n-am renunțat la idee.

Întâmplător (?), am găsit proiectul EVS „KeyNests4Children” , în Ghana, prin Asociația Millennium Center din Arad. Din nou nu eram pregătită să aplic pentru cel mai apropiat stagiu, în iulie 2012, însă am luat în considerare următorul stagiu, începând din noiembrie 2012. În acest timp m-am documentat despre Ghana și-am început să cunosc numeroși oameni, fie care au fost deja acolo, fie sunt încă sau urmează să plece prin același proiect. De atunci am rămas în continuu cu gândul departe, cu trupul aici și mintea în Ghana , știind că DA, acum sunt pregătită să plec!’’

A.S.B. : Câteva cuvinte despre proiectul EVS, despre tine şi şocul cultural.

 C.G.: ,,Domeniile principale de activitate ale proiectului au fost: „implicarea tinerilor în prevenirea exploatării copiilor prin muncă, prin educație non-formală, menită a oferi copiilor și familiilor suport în a găsi alternative de petrecere a timpului liber, oferind un spațiu destinat dezvoltării personale a copiilor și un spațiu de dialog intercultural între culturile europene și cele africane.”

Proiectul cuprindea mai multe etape: campanii de cercetare cu privire la „child labor” în mai multe comunități din sud-vestul Ghanei, campanii de informare și conștientizare, dezvoltarea de activități educative cu caracter non-formal în comunitate/școală, workshop-uri cu familiile și copiii, campanii de strângere de fonduri etc. Proiectul a început în mai 2012, urmând să se finalizeze în august 2013, fiecare stagiu de voluntari preluând “know-how”-ul de la cei din stagiul anterior, dezvoltând activitățile în continuare. Din păcate nu s-a întâmplat tocmai așa, abia la fața locului și pe teren dezmeticindu-ne, lovindu-ne de realitatea de acolo.

Cultura ghanezilor e diferită. Chiar foarte diferită, mai ales în ceea ce privește relaționarea cu un european (care vine la pachet cu un alt tipar de gândire), pe partea de organizare sau planificare a activităților. Nu spun că sunt mai buni sau mai răi, sunt doar diferiți. Ei au timp, nu grăbesc nimic, nu respectă termenele stabilite, nu au niciun stres. Nu contează că am stabilit ceva pe mâine și se întâmplă abia săptămâna viitoare. Nu-i nicio problemă dacă stabilim o întâlnire și nu apare nimeni, fără a anunța în prealabil, jucându-se cu nervii și cu timpul nostru. Pentru ei e absolut normal. La început eram frustrată și mă enervam, considerând de neacceptat un asemenea comportament, însă paradoxal, pe măsură ce se întâmpla din ce în ce mai des, cu diferite persoane, mi-am dat seama că nu-i un „atac” personal, am învățat să tolerez, să înțeleg, să-mi schimb atitudinea față de situație. Iar lucrurile s-au îmbunătățit simțitor! 🙂 Așa s-a manifestat șocul cultural pentru mine, deși citisem despre răbdarea fără margini și timpul care parcă stă pe loc, al africanilor. În rest, n-am fost „șocată” de nimic, am acceptat bine mâncarea, căldura, mediul și mi se face un dor teribil acum, când îmi amintesc!’’

A.S.B. : Cum te-ai pregătit, cum te-ai documentat, ce analize ai făcut ?

C.G. : ,,Cum spuneam și înainte, din momentul în care am descoperit proiectul și-am fost în continuu cu gândul la Ghana, oamenii și informațiile au început să curgă… Am contactat un alt voluntar român aflat în nordul Ghanei prin VSO, care mi-a spus cam tot ce trebuia sa știu înainte de plecare. Am aflat efectiv că plec doar cu o lună înainte (până atunci aplicasem, dar n-au avut loc selecțiile finale) și nu mi-a rămas foarte mult timp pentru documentare, însă am citit cât am putut de mult ghiduri Lonely Planet, bloguri și forumuri. Am avut parte și de un „pre-departure” training foarte profi, educativ și de folos, ținut de organizația de trimitere din Arad.’’

A.S.B. : Cât timp a trecut până să pleci şi pe ce perioadă ai plecat ?

C.G.: ,,Cred că prin iulie am aplicat (am trecut de prima etapă de selecție), în octombrie am aflat că plec (în urma selecțiilor finale), iar la începutul lui noiembrie eram deja pe pământ african. Stagiul era de 6 luni, însă am stat doar 4 din cauza evenimentelor neplacute de la fața locului…’’

A.S.B. : Cum aţi fost primiţi ?

C.G.: ,,Cu panouri haioase în aeroport, muzică ghaneză pe drum și o cină cu ingrediente africane acasă. Lăsând la o parte căldura de afară, cu căldură ne-au primit și voluntarii de acolo, cu care-am împărțit aceeași casă în următoarele două luni.’’

A.S.B. : Din cine era compus grupul vostru ?

C.G. : ,,În proiect au participat voluntari din România și Olanda. Din România se aflau acolo 6 voluntari, ce urmau să plece în ianuarie, iar din Olanda, 2. Eram împărțiți în două case. Noi 3 (3 fete am plecat în noiembrie) am locuit cu un grup format numai din români, fiind în total 7 oameni, diferiți ce-i drept, dar cu aceeași poftă de viață și dorință de a explora.’’

A.S.B. : Descrie o zi de voluntariat în Ghana.

C.G. : ,,Pfff… zilele pe teren erau atât de diferite! Tocmai pentru că nu se putea planifica nimic, am hotărât să ne lăsăm surprinse și să ne conformăm situației. Planificam oricum degeaba. Mediul de acolo funcționează în ritmul lui, cu reguli proprii pe care n-am învățat încă să le anticipăm. Ne adaptam.

Se pierde foarte mult timp cu transportul. Nu dezvoltam activitățile în localitatea noastră, deci trebuia să ne transportăm, iar uneori schimbam și câte 3 „trotro”-uri sau taxi-uri pe o rută. Taxi, în cazul în care nu venea niciun trotro. Trotro-ul este un fel de microbuz, dar mult mai înghesuit, fiind cel mai comun mijloc de transport în Ghana. Nu are ore prestabilite de plecare/sosire și se ia de pe drum, atunci când vine. Dacă vine. Uneori am avut noroc și-am reușit să mergem în trei localități diferite (pentru cercetare), în aceeași zi. (E mare lucru!) Am prins trotro! În alte zile, am stat afară la șosea, în soare, chiar și mai mult de o oră, fără succes… Iar trotro-ul pe care l-am luat până la urmă, ne-a dus într-o direcție total greșită, trebuind să ne întoarcem pe jos vreo 40 de minute… Și așa a trecut ziua! 🙂

Îmi amintesc o zi foarte haioasă (majoritatea zilelor erau haioase, de altfel, și întâmpinam râzând situațiile neprevăzute, diferite de ce-am trăit până atunci). Am plecat de dimineață spre o comunitate pentru cercetare. Am ajuns după vreo 3 ore, din cauza dificultăților întâmpinate cu transportul, amintite anterior. Afară era deja cald, soarele Africii strălucind biruitor pe cerul fără nori. Ne-am întâlnit cu persoana de contact din comunitate și-am plecat pentru un interviu cu “chief”-ul (liderul comunității, cea mai respectată persoană din localitate). În timpul interviului, care a avut loc afara, pe terasa casei lui, în timp ce două din noi notam iar o altă colegă îl intervieva, cade ceva de pe tavan/perete. Credeam că-i o șopârlă, fiind foarte multe prin zonă și umblând peste tot. Dar ce sa vezi? Un șoarece cu 3 picioare! (??) Instant am izbucnit în râs, încercând cu toată puterea să-mi controlez gestul lipsit de respect în fața unui chief. Cu foile în față, râdeam încă în sinea mea, ochii în lacrimi, fără zgomot. Comportamentul chief-ului era normal, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar cea care-l intervieva s-a abținut din râs, de asemenea. (Încă mă întreb cum a reușit.) Şoricelul se „plimba” pe la picioarele noastre, chinuindu-se cu cele 3 picioare ale sale. De ce avea doar 3 picioare? Oare pe unul i l-au tăiat să-l folosească-n anumite practici (cum se obișnuiește prin părțile alea)? Și ce căuta acolo? N-am primit niciun răspuns (nici n-am întrebat), însă la finalul interviului șoricelul a aterizat la vreun metru distanță, „ajutat” de piciorul chief-ului, pentru care totul se desfășura încă în parametrii normali.

Am plecat mai departe, pentru interviuri cu copii pe stradă. În timp ce stăteam cu ei de vorbă, o femeie (probabil cu probleme mentale), s-a apropiat de una din fete, turnându-i apă în cap din renumita pungă de apă purificată din comerț, în “slow motion”. Fata s-a uitat la ea (tot în „slow motion”), bucurându-se parcă de răcoarea apei ce-i curgea pe față în căldura de afară. Bineînțeles, am izbucnit din nou în râs, fără oprire. O zi neobișnuită, ca multe altele. Aaa… era să uit de bărbatul gol, întins în fața școlii la fel de goale (era vacanță), sau atmosfera parcă de înmormântare, din piață. (Înmormântare de-a noastră, nu de-a ghanezilor. A lor se lasă cu petrecere și veselie.)

Într-o altă zi, când trebuia să ținem primele ore de educație sexuală la școală, le-am cerut profesorilor să ne adune maxim 25 de fete cu vârste potrivite pentru ceea ce urma să facem. Nu mică ne-a fost mirarea când ne așteptau în clasă vreo 90 de fete, cu care n-am putut face altceva decât să râdem. Era prea mare gălăgia (pereții claselor fiind găuriți, pentru ventilație, altfel fiind prea cald) și nu ne puteam auzi. Trebuind să reprogramăm orele pe săptămâna viitoare, ne-am amuzat și-am folosit timpul rămas pentru a ne cunoaște și a schimba impresii. După cum NU era planificat.’’

A.S.B. : Care au fost rezultatele proiectului ?

C.G.: ,,Pe principiul „planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg”, nici activitățile trasate în proiect nu se puteau îndeplini după formula utilizată atunci când a fost scris, factorii de influență fiind diverși. Din păcate și proiectul s-a finalizat anticipat, și nu în august 2013 cum era planificat, din cauza evenimentelor neplăcute întâmpinate. Încă se lucrează la colectarea datelor de la toți voluntarii și întocmirea raportului final al proiectului.’’

A.S.B. : La ce ai renunţat când ai plecat ?

C.G.: ,,Pe plan profesional, am renunțat la locul meu de muncă, drag de altfel. Drag pentru oamenii cu care-am împărțit 8-10 ore de muncă/zi lucrătoare, oamenii pe care i-am cunoscut prin intermediul muncii mele, colegi, clienți și colaboratori, drag pentru tot ce mi-a oferit în cei 4ani aici. Și n-am conștientizat că plec de tot până când nu mi-am strâns ultimele lucruri din birou, am predat telefonul și responsabilitățile, am trimis ultimele e-mail-uri de rămas bun, mi-am înaintat cererea de demisie și mi-au fost retrase autorizațiile. Am privit pentru ultima oară Catedrala pe geamul din biroul meu, fără vreo urmă de regret pentru ce las în urmă, dar cu melancolia specifică schimbării.

Am renunțat la tot confortul de acasă, la oamenii mei dragi si minunaţi care mă înconjoară, familie şi prieteni, suflete de care-s ataşată şi m-am desprins cu greu. Am renunțat la timpul petrecut cu ei, la toata afecţiunea şi îmbrăţişările lor, la atenţia şi energia cu care mă hrăneam, pentru a pleca printre străini. Și nu regret, deși n-a fost ușor întotdeauna.’’

A.S.B.: Cum ai sărbătorit Crăciunul departe de casă, familie şi zăpadă ?

C.G.: ,,Când am plecat de aici eram foarte încântată că voi petrece un Crăciun altfel, într-o altă cultură, cu soare, plajă, palmieri. Întotdeauna am petrecut Crăciunul acasă, în familie, cu colinde și miros de brad, cadouri, Moș Crăciun. Aici nu era nici urmă de așa ceva, spiritul de sărbătoare nu se simțea nicicum… În piețe, din loc în loc se mai zăreau brăduleți de plastic, globulețe și beteală, dar picau foarte nepotrivit în peisaj, deranjând parcă spiritul vieții la tropice. Pentru mine, magia Crăciunului a încăput într-o scoică! Pictam scoici cu motive de Crăciun, adunate de pe malul oceanului, care aduceau oarecum o aromă de sărbătoare în casă și care-au fost cadourile de Crăciun pentru ceilalți voluntari.

În Ajun, am plecat pe plaja cu alți 3 voluntari, ceilalți rămânând acasă din diverse motive. În ziua Crăciunului, de dimineață, am primit un telefon. Ne-a fost jefuită casa de către 3 bărbați cu arme, iar celor ce erau acasă li s-au furat toți banii, camera foto, telefonul, laptopul și alte mărunțișuri. Eu am rămas doar fără laptop (telefonul și camera foto erau cu mine, iar banii erau bine ascunși 🙂 ). Așa ne-am petrecut Crăciunul. Cu casa întoarsă pe dos și poliția acolo, luând amprente și declarații, fără curent, frustrați și fără chef. (Curentul era în regim pre-paid. Între timp, fondurile existente pe cartelă s-au terminat și trebuia reîncărcată, însă fiind ziua Crăciunului, toate birourile erau închise.) Un Crăciun în întuneric, la lumina lumânării, atipic, ce-i drept. Nu-mi amintesc cu drag de el.

Dar dacă nu se întâmpla asta, cred că trecea ca orice altă zi acolo. Ghanezii nu sărbătoresc ca noi, cu multă mâncare, dându-i atâta importanță. Merg la biserică (sunt un popor puternic evanghelizat) și organizează o masă în familie. Nimic neobișnuit pentru ei.’’

 A.S.B.: Care au fost suişurile şi coborâşurile în Africa ?

C.G.: ,,Africa vine la pachet cu bune şi cu rele. Aici, totul e amplificat. Frumosul cunoscut până acum e mult mai frumos, urâtul, mai urât.

M-am bucurat de tot ce am avut în jur și-am fost extrem de fericită experimentând ce am visat până atunci. Un zâmbet de copil ce te îmbrățișează cu tot dragul sau un apus de soare la ocean, gustul autentic al fructelor exotice, culoarea din jur și simplitatea oamenilor în culoarea ciocolatei, îți dă aripi. Și îți așterne un zâmbet larg pe buze, venit parcă din nimic. Entuziasmul a atins cote maxime, urcându-mă pe cele mai înalte culmi!

Dar în același timp, Africa mi-a pus nervii la încercare, răbdarea, toleranţa, m-a făcut mai puternică şi mai insensibilă. Pe lângă dificultățile întâmpinate cu organizația gazdă (privind planificare, organizarea activităților), a fost jaful de la Crăciun și schimbările care au intervenit ulterior (plecarea celorlalți voluntari, mutarea în altă casă etc.), care ne-am mai tăiat din avânt. Însă cel mai dureros eveniment care ne-a coborât a fost chiar ultimul, care s-a finalizat cu moartea unei voluntare din Olanda și încheierea stagiului nostru în Ghana, respectiv a proiectului.’’

A.S.B.: Cum s-a încheiat proiectul ?

C.G.: ,,În după-amiaza zilei de 8 Martie (2013), ne întorceam acasă de pe coastă, de la școlile în care ne desfășuram activitățile cu copiii. Eram cu mașina unei voluntare din Olanda, cântam și râdeam, fără să ne gândim măcar o clipă la ce urma să se întâmple. Pe-o scurtătură, la 2 străzi distanță de casa noastră, am fost atacate de două motociclete, 2 bărbați pe fiecare motocicletă, înarmați. După o urmărire ca-n filme, în încercarea de-a găsi niște oameni pe stradă, a oprit mașina. Amenințate cu violență, stând încă în mașină, eram jefuite în plină zi, pe stradă, sub ochii vecinilor ce priveau ca la circ. Într-un moment de impulsivitate, au tras. Și din pacate, una din colegele noastre și-a pierdut astfel viața… Așa s-a încheiat proiectul. A doua zi aveam deja biletele de întoarcere înapoi acasă, fiind în permanență escortate de poliție.’’

A.S.B. : Cum ai adus acasă, Africa?

C.G.: ,,Deși, după cum am povestit, n-am avut parte numai de întâmplări frumoase, ci unele au fost chiar foarte dure și urâte, Africa mă emoționează încă și simt că-i locul meu. Poate că am o doză prea mare de nebunie, dar m-aș întoarce acolo oricând! Pentru toate momentele frumoase pe care mi le-a oferit și pe care le port cu drag în mine. Așa prefer să-mi amintesc de Africa, să o aduc acasă.

Africa cuprinde frumusețea în lucruri mărunte, sesizabile abia când îți intră sub piele și le simți gustul prin fiecare por, te invadează și te domină. Te cucerește și devii dependent. Atunci știi că te-ai îmbolnăvit, că “Mal d’Afrique” te va urma mereu oriunde te-ai afla pe lumea asta… E dorul de Africa ce-l simți în permanență, e Africa de care nu te mai saturi… E Africa mea la care m-aș întoarce oricând!’’

A.S.B.: Care este drumul tău după o astfel de experienţă, cum te-ai readaptat în România ?

C.G.: ,,La câteva zile de când am ajuns acasă, a început să ningă… M-am bucurat să văd zăpadă, crezând că aveam să sar peste iarnă anul ăsta, însă mi-a fost foarte, foarte frig și îmi lipsea în același timp căldura toridă de tropice. Mă întrebam “ce caut aici”? Nu era planificat să vin acum, nu eram pregătită pentru asta… Totul în jur mi se părea monoton și șters, în comparație cu străzile din Ghana, pe care în continuu se întâmpla câte ceva. Gălăgie și aglomerație, mașini și oameni peste tot. Aici s-a așternut liniștea… Nu-mi găseam locul în spațiul de aici. Până când mi-am dat seama că eu rămân aceeași oriunde m-aș afla, și m-am mai liniștit. Dar nu știu nici acum ce vreau să fac în continuare, încă îmi caut direcția.  ‘’

A.S.B.: Un sfat pentru alţi voluntari care vor să plece în Africa sau în EVS.

C.G.: ,,Să pășească fără teamă în necunoscut, cu ochii și inima deschisă, să dea valoare lumii și să se bucure de tot ce întâmpină în cale. Eu încă cred că “lumea este, în esență, bună “!’’

Închei cu o muzică optimistă modernă: Sarkodie ft Efya ,,Sunt îndrăgostit de tine” şi cu gânduri frumoase îndreptate spre Corina Goruian.

Motivul pentru care sunt ghanezii mândri şi fericiţi îl găsiţi aici ! Vă surprinde?