Antonela BarbuCriza violenţei familiale pe care societatea actuală o acuză nu poate fi încadrată în mod absolut în anumite şabloane, însă este demonstrat statistic faptul că o societate puternic angrenată cultural prezintă un risc cu mult inferior de manifestare violentă în mediul familial decât o societate în care cultura nu se regăseşte ca substrat fiinţial al membrilor săi. În tradiţia socială, familia a fost şi este considerată celula de bază a societăţii, ca primă asociere între membrii ei şi ca prim element de trai comunitar. În decursul istoriei, societatea şi-a creat diferite forme de asociere, fiecareia dintre acestea conferindu-i-se reguli interne de comportament, reguli uneori scrise, alteori aflate undeva în sfera bunului simţ.
Biserica este una dintre instituţiile sociale care a avut în istorie un cuvânt însemnat din acest punct de vedere, însă odată cu secularizarea adusă de societatea modernă, rolul ei în plan social a scăzut simţitor, părerile emise de către cei care sute de ani au purtat stindardul culturii şi moralităţii fiind astăzi diminuate de individul atoateştiutor, noul om modern. Acesta, trăind în iluzia perfecţiunii sale, dată în mod artificial de mulţimea de coduri prin care tehnica modernă îl poartă, nu ţine seama de faptul că un microprocesor poate duce la o dezvoltare a civilizaţiei, însă nu poate contribui cu nimic la îmbogăţirea sa din punct de vedere spiritual.
Societatea actuală, îmbătată fiind de avantajele tehnice, nu reuşeşte să facă distincţia dintre civilizaţie şi cultură, nu realizează că o şosea mai bine asfaltată nu implică un suflet mai bun, că un zgârie-nori nu ridică sufletul constructorului sau al admiratorului pe culmile misticii. Civilizaţia presupune construcţia exterioară, crearea de bunuri, cultura însă clădeşte omul interior. O civilizaţie lipsită de cultură se poate asemăna cu pământul lipsit de prezenţa omului. Civilizaţia pură nu înseamnă nimic, civilizaţia marcată de cultură presupune însă apogeul vieţii umane, realizarea idealului social.
Societatea actuală este dominată de violenţă, studii întregi fiind dedicate analizei acestui fenomen, specialiştii încercând să determine cauzele şi soluţiile de combatere ale acestui flagel atât de răspândit în civilizaţia noastră. Ca element de bază al societăţii, familia se confruntă şi ea cu aceasta boală socială, fiind afectată ca structură de îmbolnăvirea elementelor sale componente, a indivizilor care o compun. Cu siguranţă că un fenomen atât de complex, cum este cel al violenţei manifestate în cadrul familial nu poate fi încadrat într-o singură cauză, fenomenul complex fiind determinat de cauze particulare şi complexe. Cu toate acestea, studiile specialiştilor se îndreaptă spre relaţia dintre cultură şi violenţă, prima fiind percepută ca un factor important în reducerea gradului de violenţă în mediul familial.
Violenţa este o manifestare impulsivă, primară, necontrolată, a individului supus unei stări emotive explozive, la baza acesteia aflându-se o serie de factori de naturi dintre cele mai diferite. În antiteză cu aceasta, cultura, sau mai bine zis, felul de a fi, rezultat din cunoaşterea şi înţelegerea profundă a lucrurilor, presupune atât controlul impulsurilor, cât şi trecerea acestora prin filtrul gândirii şi, ca o consecinţă imediată, acţiunea controlată şi temperată de intelect.
Cu alte cuvinte, violenţa presupune sălbăticie, iar cultura – îmblânzirea acesteia. Cu siguranţă că oamenii înzestraţi cu un anumit nivel cultural au porniri violente, impulsive, însă substanţa creeată în timp de un anumit mod de a judeca faptele şi propriile trăiri îi determină să adopte o atitudine controlată în abordarea cauzelor producătoare de stări violente. În schimb, omul lipsit de acel substrat cultural care să-i asigure posibilitatea de analiză lucidă a evenimentelor acţionează la primul impuls, căzând astfel victimă lipsei sale de control.
Mediul familial oferă membrilor săi nenumărate prilejuri de bucurie, însă şi tot atâtea griji şi neajunsuri. Cunoaşterea modului de gestionare a crizelor dintre cei doi soţi, ori dintre aceştia şi copii este de o importanţă vitală în bunul mers al vieţii de familie. Nu trebuie uitat faptul că în cadrul unei familii există persoane cu caractere şi opţiuni diferite, însă o familie unită presupune de multe ori toleranţă şi compromis, aici intervenind factorul cultural ca element de analiză şi control al comportamentului în mediul familial.
Violenţa din familie îşi are cauzele în primul rând în diferenţa dintre nevoile tot mai mari ale familiei în contextul social actual, dominat de tendinţe consumiste, şi resursele limitate de a le satisface, apoi în ciocnirea personalităţilor membrilor ei şi nu în ultimul rând, în manifestările deviante, datorate unor probleme psihice, ale unora din membrii familiei.
Substanţa, fondul cultural al membrilor unei familii poate creea premisele unui trai armonios, cu o gestionare pozitivă a crizelor inerente traiului în comun. În schimb, cu greu pot fi controlate crizele survenite între oameni aflaţi la ananghie şi având un grad redus de cultură (şi, implicit, de înţelegere superioară a evenimentelor). În aceste medii, soluţia violenţei pare una iminentă, explozia psihică manifestată prin acţiuni regretabile neavând nici un mijloc de control.
Cu toate acestea, nu se poate spune că lipsa culturii poate implica în mod obligatoriu prezenţa violenţei, spre exemplu o personalitate melancolică neavând neaparată nevoie de substratul cultural pentru a-şi stăpâni impulsivitatea. De asemenea, prezenţa fondului cultural nu este o garanţie absolută a absenţei violenţei, o personalitate puternic impulsivă putând reacţiona violent în pofida capacităţii sale de înţelegere care, din păcate, în acele momente, este ignorată.
Prin urmare, criza violenţei familiale pe care societatea actuală o acuză nu poate fi încadrată în mod absolut în anumite şabloane, însă este demonstrat statistic faptul că o societate puternic angrenată cultural prezintă un risc cu mult inferior de manifestare violentă în mediul familial decât o societate în care cultura nu se regăseşte ca substrat fiinţial al membrilor săi.
Societatea actuală dispune de numeroase programe de combatere a violenţei în familie, însă soluţia poate că se află în deschiderea preocupărilor tineretului către cunoaştere, către cultură, către o tratare profundă a realităţilor vieţii personale şi sociale. Poate că aceasta ar fi una din căile de înlocuire în viitor a izolării cu prietenia, a certei cu sărutul, a violenţei cu tratarea superioară a acesteia. Nevoia de cultură devine astfel nu numai o preocupare benevolă, punctuală, a câtorva din membrii societăţii, ci şi un mijloc de tratare socială a părţii marcate încă de manifestări nedemne de o societate presupus evoluată.
Rămâne de văzut în ce măsură cei care pot vor avea şi voinţa de a face acest lucru. Rezultatul va veni într-o formă sau alta, timpul va fi cel care va decide asupra drumului pe care-l vom urma fiecare dintre noi şi, implicit, societatea în ansamblul său. Poate ca ar fi momentul ca praful să părăsească paginile încă necitite, iar zâmbetul să înceapă să apară pe buzele celor care au uitat să zâmbească…
Sursa: Amos News, 2004
Add comment